One way street

Am citit acu articolu lu Mihnea Blidariu pe Bestmusic si mia adus aminte de o mai veche frustrare.

Am avut ocazia sa cunosc acu 2 zile un nene american, Zin il cheama, care e Dj si care povestea cum punea el nishte breakbeat in Cambrige, UK la un fel de festival. in sala alaturata era un alt nene, mult mai elecro care punea "suicidal music" (asha a zis el). nenea asta zinn observa cum nishte pushti din camera cealalta incepeau sa danseze usor din barbie pe breakbitul lui si in acelasi timp se vedea pe fetele lor conflict interior: "the music's TOO fun"!

nu inteleg de ce un om ar vrea vreodata sa se inchisteze de buna voie, sa isi inchida orizonturile, sa nu vada stanga dreapta, decat inainte. mai ales cand vine vorba de muzica. nu frate, io sunt metal, pana la moarte, io ascult numa morti, ragete, sange pe pereti, ca ios mai deshtept. sau numa mafia, 50cent, dre si tupac, ca ce poola mea, sunt gangsta. acelasi conflict interior apare insa de fiecare data cand urechea ta percepe si ALTCEVA care ii place. se termina lumea, se rupe ceru. aia e muzica de poponari. daca e electonica atunci musai e haus si io nu asult haus, ca nus manelar. daca e alternative atunci e pt pussies ca nu e niciunu pe scena de 110 kile cu paru pana la cur care sa se taie cu ciobu pe burta. si fel si fel de aberatii.

muzica e traire, daca e din suflet si daca e pe bune te atinge. nu conteaza ce gen e, daca e cesaria evora sau cheloo. nu, mai bine ne luam la omor, asha sigur se rezolva toate problemele